Un model elvețian pentru comunitățile locale românești
Referendumul local — între „prea târziu” și „niciodată”
Epigraf
„Nu te bucura de mine, vrăjmașă, căci, chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăși; chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este lumina mea!” (Mica 7:8)
Nu se mai poate face referendum acum. Trenul contractelor a plecat din gară: ~2 miliarde de euro deja semnate pentru magistrala de metrou București–Otopeni. Iar cifrele din față spun limpede: vorbim despre una dintre cele mai scumpe magistrale din Europa pe sol moale.
Se mai aude doar claxonul.
La nivel local, referendumul nu e spectacol, e frâna de siguranță a comunității. În Elveția, cetățenii au două instrumente simple, dar tari: inițiativa (propun schimbarea) și referendumul (aprob sau opresc). Multe cantoane au și referendum fiscal: cheltuieli peste un prag → obligatoriu întrebi oamenii. Asta ține administrația responsabilă și „cifrele” în limitele bunului-simț. La noi lipsește reflexul: întâi buletinul, apoi excavatorul.
Întrebarea săptămânii este?
Chiar nu a vizitat nimeni orașe mai mici sau mai mari din preaslavita europa? Coborând la aeroport, n-au observat că — cu trei excepții — aproape toți folosesc trenuri suburbane sau metrouri aeriene?
Pentru 14 km, o linie aeriană (elevată) iese între ~150 de milioane și 1 miliard de euro, nu „peste 2 miliarde și nu se mai termină”. Dacă știau să citească o hartă, vedeau că din stația Pipera poți lega Bucureștiul direct și indirect de Otopeni cu economii masive și, mai ales, cu liniștea locuitorilor în următorii 4 ani. Chiar nu contăm?
Asta e miezul: referendumul local trebuia făcut înainte. Nu acum, când suntem în „prea târziu”. Modelul elvețian nu e poveste cu vaci mov; e un reflex: când pui pe masă bani uriași + ani de șantier + impact pe jumătate de oraș, întrebi oamenii. Pui pe buletin variantele, pui duratele, pui costurile și pui deranjul pe bune. Oamenii aleg. Administrația execută. Atât.
La noi, „specialiștii” îți spun că lucrurile sunt complicate. Corect: sunt complicate. Dar cine trăiește complicația? Oamenii care stau în trafic două ore la același semafor. Oamenii care își închid afacerea pentru că șantierul le-a mutat trotuarul în altă lună a anului. Copiii care adorm în scaunul auto, nu acasă. Asta nu e „complicație”. E cost de viață.
„Păi, și acum ce mai facem?” — întreabă liniștea.
Acum, cerem ce nu mai pot ocoli:
- Calendar public și realist al șantierului, cu porțiuni și termene.
- Măsuri de atenuare pentru următorii ani: tren suburban întărit, legături inteligente la Pipera, benzi dedicate temporare, orare inteligente pentru marfă.
- Transparență la sânge pe bani: cine a semnat, ce a semnat, cât costă fiecare etapă.
- Penalități vizibile pentru întârzieri: banii nu dispar, se întorc în compensații comunitare.
Dar, mai sus de toate, ne învățăm lecția: referendumul local nu e „spectacol” — e frâna de mână a orașului. Acolo unde Elveția pune întrebarea înainte de a săpa, noi punem scuza după ce am săpat. Și tot noi plătim. Ba se putea: întâi buletinul, apoi excavatorul.
„Nu avem precedent!” — aud oftatul.
Precedentul îl facem noi. Dacă nu-l face Bucureștiul, îl vor face alte orașe care au înțeles că, atunci când banii sunt publici, decizia e publică. Oamenii de bună-credință nu mai vor să fie victime colaterale ale marilor planșe.
Până una-alta, pentru magistrala asta deja pornită, avem dreptul la adevăr: cât mai ține blocajul, ce alternative se pun pe șine mâine, cine pune semnătura pe nota de plată. Și mai avem dreptul la bun-simț: nu ne mai tratați ca pe niște numere de înmatriculare la coadă. Suntem oameni. Plătim cu timp, cu nervi, cu sănătate. Vrem soluții, nu lozinci.
Eu aleg buletinul înaintea excavatorului. Tu?
P.M.G. Mashauri