Constituția României, ca lege supremă, trebuie respectată, aplicată și în caz de necesitate impusă. Ea trebuie interpretată continuu în pas cu evoluția societății, însă cu condiția păstrării, conservării și apărării principiilor fundamentale. Nerespectarea sistematică a acestora constituie atac la Constituție și la ordinea constituțională.
Obligația generală de respectare a Constituției exclude posibilitatea de negociere a modului ei de aplicare, motivele fiind diverse. În primul rând, o negociere presupune existența unor părți cu interese contrare, asistate sau nu de un mediator. În al doilea rând, o negociere trebuie să fie caracterizată de bună-credință, de corectitudine politică și să țină cont de interesele tuturor părților implicate.
Când valorile constituționale sunt relativizate sau subordonate intereselor politice, se ajunge la situația în care puterea politică tratează cetățenii ca pe adversari, nu ca pe cei în slujba cărora ar trebui să lucreze. Exacerbarea confruntării este un risc care, fie nu este luat în seamă de clasa politică, fie face parte din strategia acesteia, sau pur și simplu, este asumat indiferent de consecințe. În mod corect, puterea politică trebuie să servească interesele națiunii – care este formată din popor, teritoriu și un sistem de legi. Acest angajament trebuie să fie asumat și respectat pe tot parcursul mandatelor, nu doar în preajma alegerilor când se proclamă respectul față de votul liber și suveranitatea poporului.
Din păcate, în România asistăm la numeroase cazuri de negociere a legii fundamentale între actorii puterii politice și popor, purtate prin intermediul Curții Constituționale. Analizând ceea ce se întâmplă și comparând cu ceea ce ar trebui să fie, observăm cum Curtea Constituțională, care ar trebui să fie un arbitru imparțial, a ajuns să joace un rol controversat. Nu de puține ori, deciziile sale par comandate „la cerere”, în funcție de cine are mai multă influență. Poporul, în această ecuație, lipsește cu desăvârșire sau este victimă colaterală, neglijabilă. În loc să apere interesele cetățenilor și să vegheze la respectarea Constituției, Curtea pare să răspundă comenzilor politice, devenind un instrument de negociere între partidele aflate la putere sau în opoziție.
Mai mult decât obediența CCR, îngrijorează tupeul unor politicieni care cer soluții favorabile, cu convingerea că le pot obține dacă „negociază” suficient de abil. Așa se întâmplă în prezent când o parte a clasei politice cer CCR să constate constituționalitatea unor legi, ceilalți cerând constatarea neconstituționalității acelorași legi.
Niciuna dintre cele două părți nu se mulțumește să solicite CCR „ să verifice constituționalitatea propunerilor” și să o lase să decidă independent. Fiecare cere, practic, o soluție „à la carte”, ca într-un restaurant de lux, iar daca nu primesc ce vor, amenință „cu plecarea” și cu spectrul falimentului național provocat tot de ei. Acest comportament sugerează că deciziile Curții nu mai au legătură cu Constituția, ci cu influența politică și cu faptul că, în România, Constituția nu mai este un etalon, ci un instrument de negociere politică.
Într-un astfel de context, Constituția devine o simplă piesă pe tabla de joc a intereselor de partid. Aplicarea ei nu mai ține de legalitate, ci de raportul de forțe, iar când deciziile CCR depind de cine are mai multă influență, statul de drept este doar o formă fără fond.
Din aceste motive, supremația Constituției trebuie să fie restaurată, esențială fiind independența reală a Curții Constituționale și integritatea membrilor săi care trebuie să fie mai presus de orice dubiu. Numai așa se poate pune capăt acestor forme de „negociere” a Constituției și să se revină la o aplicare corectă și transparentă a legii fundamentale.
Autor: C. Dădălău