Recent, Guvernul ”Bolojan” (al României sau al românilor?) a propus eliminarea unor înlesniri fiscale esențiale pentru persoanele cu handicap grav sau accentuat și anume scutirea de impozit pe clădiri, terenuri și mijloace de transport. Măsura actualului guvern, pornită de la ministrul finanțelor publice, care ar urma să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2026, a stârnit proteste publice, scrisori deschise de la organizații de profil, disproporții evidente între costuri și beneficiile bugetare anticipate, și un val de indignare în rândul celor afectați.
Este o dovadă clară a modului în care statul tratează vulnerabilitatea, solidaritatea fiscală și drepturile fundamentale, dar mai ales cum guvernanții noștri empatizează cu românii în general. Iar acest gen de măsuri au tot fost ”încercate” de guvernările anterioare.
Situația actuală și problemele ridicate
Obligațiile constituționale/internaționale sunt clare: Legea nr. 448/2006 prevede pentru persoanele cu handicap grav şi accentuat scutiri de impozit pentru clădiri, terenuri şi mijloace de transport, iar Constituția României garantează protecție specială persoanelor cu handicap (Art. 50), România fiind semnatară a Convenției ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Eliminarea scutirilor intră în conflict direct cu aceste obligații.
Care ar fi efectele sociale și umane? Organizațiile reprezentative și părinții/întreținătorii persoanelor cu dizabilități avertizează că veniturile suplimentare pentru bugetul de stat ar fi minime, dar efectele negative asupra persoanelor cu dizabilități și familiilor lor sunt majore. Pentru unii, aceste facilități nu însemnau un privilegiu, ci o linie de supraviețuire: posibilitatea de a-și plăti utilitățile, de a întreține locuința, de a păstra automobilul adaptat, de a avea acces la tratamente sau terapii.
Le pasă guvernanților? În mod cert, nu, căci există câteva probleme de consultare și transparență: deși era organizată consultare publică, organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi spun că argumentele lor au fost ignorate, iar proiectul legislativ conține prevederi contestate care nu țin cont de realitatea celor afectați.
Măsura aduce inechitate și marginalizare: persoanele cu dizabilități deja suportă costuri suplimentare – medicale, de transport, de adaptare – și veniturile lor sunt adesea mult sub media națională. Eliminarea facilităților fiscale va crește sarcina financiară și riscul de excluziune socială.
Critica esențială: sacrificarea vulnerabililor pentru “bugetul fragil”
Românii sunt păcăliți cu disputa ”Falșii bani aduși la buget vs. efecte pozitive”! Sumele pe care statul le-ar colecta prin eliminarea acestor scutiri sunt estimate a fi mici în raport cu suferința pe care o generează. Este evident că beneficiile pentru buget nu justifică costurile sociale. Dovada certă a unui amatorism ieftin pe suferința românilor din partea actualului guvern!
Mai mult, cei care ar trebui să aducă prosperitate în România și să crească nivelul de trai al românilor nu fac altceva decât să afecteze demnitatea unor persoane în nevoi și să inducă ideea că tratamentul este o “povară”! Mesajele din presă și mediul online scot în evidență o percepţie alarmantă: persoanele cu dizabilități sunt tratate ca o povară de bani, ca “utilizatori ai bugetului”, iar drepturile lor încălcate în condițiile în care este evident că ei, oamenii care sunt între noi, nu și-au dorit o astfel de viață! O astfel de mentalitate subminează demnitatea și egalitatea de șanse.
Despre conflictul normativ și riscul juridic devine desuet să vorbim dacă privim modul cum guvernul actual a decis să-i trateze pe toți românii! Propunerea pune România într-o poziție vulnerabilă din punct de vedere legal: posibilă neconstituționalitate, încălcarea legilor speciale, dar și a obligațiilor internaționale asumate prin Convenția ONU.
Ce nu înțelege coaliția care conduce România în mandatul ”ND” (cel cu TVA nemajorat)?
Guvernul, oricare ar fi considerentele economice, arată o lipsă de viziune socială și empatie când tratează persoanele cu dizabilități drept “posibil sacrificiu” în numele echilibrului bugetar. Măsura propusă arată un deficit de responsabilitate politică și morală: când vine vorba de cei mai vulnerabili, statul ar trebui să fie garantul protecției, nu primul care taie ajutoarele. Într-o societate democratică și civilizată, drepturile fundamentale nu ar trebui să fie negociabile în perioade de criză; solidaritatea socială nu este un lux, ci o obligație.
Mai este timp pentru a nu duce Răul până la capăt… Dacă se iau câteva măsuri concrete: menținerea scutirilor fiscale în integralitatea lor pentru persoanele cu handicap grav și accentuat, evaluarea durabilă a impactului oricărei măsuri fiscale propuse, dialog real și transparent cu organizațiile persoanelor cu dizabilități în toate etapele legiferării, respectarea obligațiilor constituționale și internaționale, alternativa sustenabilă reală.
Mergând până la capăt cu inițiativa, nu va fi doar o greșeală de politică publică din partea actualei coalițiide guvernare (PSD-PNL-USR-UDMR, deși practic relevanța partidelor în guvern e clar alta), ci o rană morală și dovada clară că românii sunt pe ultimul loc în prioritățile guvernului Bolojan! Sacrificarea celor mai vulnerabili pentru echilibrul bugetar nu e doar cinică – este profundă încălcare a idealurilor de dreptate socială și de stat de drept.
Dacă România vrea să fie un stat european modern, trebuie să învețe să-și respecte promisiunile față de cetățenii săi cei mai vulnerabili. Aceștia nu cer privilegii, ci doar șansa la o viață demnă.. Iar această șansă nu se poate construi cu politici fiscale care adâncesc suferința, ci cu solidaritate reală și cu politici publice care pun oamenii – nu cifrele – în centru.
***///***
PS: Ca părinte al unui copil cu Sindrom Down, trăiesc realitatea zilnică; fiecare pas – de la acces la educație adaptată, la terapii, medicamente, transport sau pur și simplu integrarea socială – vine cu bariere și cu costuri enorme, pe care statul le ignoră sau le transferă familiei. Scutirile fiscale nu au fost niciodată un “cadou”, ci o recunoaștere minimă a faptului că există cheltuieli suplimentare permanente pentru o asemenea familie.
După o luptă de ani de zile, în 2017 s-a reușit recunoașterea Sindromului Down ca handicap grav, cu certificat valabil până la 18 ani, o victorie istorică, obținută după drumuri nesfârșite la medici și ministere, după proteste și memorii, după umilința anuală de a dovedi statului că o realitate medicală ireversibilă – o condiție genetică – nu dispare peste noapte. Astăzi, statul vrea să ne arunce din nou în trecut. Noul proiect de lege reintroduce criterii absurde, bazate pe teste IQ și pe scoruri abstracte (GAFS), ignorând complexitatea Sindromului Down și reducând viața copiilor noștri la o cifră rece. Statul român nu știe nici măcar câți oameni cu Sindrom Down există în această țară. Nu există registru, nu există program național de recuperare, nu există decontări reale pentru terapii, iar DGASPC-urile, care ar trebui să fie un sprijin, se transformă adesea în obstacole birocratice. Și, ca și cum toate acestea nu ar fi suficiente, părinții ar fi obligați să dovedească faptul că merg la terapii pe care statul nu le asigură.
Părinții unor asemenea copii nu cer privilegii, ci normalitate și respect, precum și recunoașterea realității: Sindromul Down este o condiție genetică ireversibilă și trebuie încadrat automat în grad grav permanent, după modelul Italiei și al altor state europene. Ei fac apel la conștiință și la solidaritate: vocea copiilor trebuie auzită. Ei nu au forța să strige singuri, de aceea părinții trebuie să fie vocea lor! Iar Statul are obligația morală și legală să nu transforme dizabilitatea într-o pedeapsă.
Autor: C. Drumea