Nu mai vrem să fim victime colaterale
Epigraf
„Chiar dacă stau în întuneric, Domnul este lumina mea.” (Mica 7:8)
1) Potopul. Resetarea fără recurs
În imaginarul nostru, potopul e butonul de reset când o societate își pierde direcția: judecată, pedeapsă, fără drept de apel. Nu contest ideea de dreptate; contest nedreptatea care lovește și în cei drepți. De prea multe ori, oamenii buni dispar odată cu cei câțiva care au dus corabia pe drumul greșit. Accept această imagine doar dacă înțelegem responsabilitatea colectivă: pedeapsa maximă cade peste toți când mulți aleg neintervenția, resemnarea, tăcerea. Nu participarea directă ne prăbușește, ci lipsa de reacție.
2) De la potop la revoluții și războaie – același scenariu
Istoria a tot pus în locul potopului alte resete violente: războaie, revoluții, lovituri de stat. Se schimbă steagurile, plătește baza. „Victime colaterale” — fără număr. Și mereu același refren: alții hotărăsc, noi îndurăm. Palatele din Europa încă poartă ecoul vechilor ierarhii, iar același tip de oameni ne împing, subtil, în rolul de mase sacrificabile. Este o fraudă a istoriei: cei care se cred judecători nu sunt dumnezei — sunt oameni ținuți la suprafață de aparatul lor de putere.
3) O filozofie a anului 2000: prima lacrimă
La trecerea de mileniu mi-am pus o întrebare simplă: dacă ne-am purta ca picăturile de apă, ce s-ar întâmpla? Picăturile se caută, se ating, se adună. La început sunt puține, apoi curg, apoi devin torent. Dacă fiecare dintre noi ar fi prima lacrimă, iar întâlnirea cu ceilalți ar fi chemarea spre unire, potopul n-ar mai fi o catastrofă impusă de sus, ci o confluență conștientă de jos în sus. Când vine apa, nu mai există „colaterali”: suntem toți parte din același flux, din aceeași obligație de a îndrepta cursul.
Nu vorbesc despre meteorologie morală, ci despre organizare umană. Din lacrimă în lacrimă se naște o cultură a responsabilității. Nu a spectacolului indignării, ci a muncii împreună.
4) Ideologii obosite
Dualismele mari — bine vs. rău, lumină vs. întuneric, est vs. vest — își consumă energia în bătălii rituale. Există funcționari ai acestor războaie simbolice, plătiți să producă oameni „de aruncat”. Nu ne mai hrănim cu aceste mituri ale separării. Casa noastră e Pământul, nu fortăreața unei tabere. Trăim în camere diferite, dar sub același acoperiș. Superioritățile rasiale, religioase, tehnice, militare sunt fisuri în țiglă. Prin ele plouă. Și când plouă îndelung, vine potopul — ori îl facem noi potop de responsabilitate, ori îl primim ca pe o pedeapsă.
5) De la resemnare la confluență: cum arată „izvorul curat”
Nu mai avem timp pentru solemnitatea neputinței. Avem nevoie de micro-comunități care se văd, se ating, se leagă. Un club de lectură despre Dostoievski cu cinci milioane de membri? Utopic doar în logica „consumatorilor”. În logica lacrimilor, e posibil: cartea rămâne puntea de dialog care învinge decalajele. Astăzi o carte, mâine o grădină comună, poimâine un buget local participativ, răspoimâine o rețea între orașe. Așa se face confluența: fără zgomot, cu perseverență.
6) Nu mai vrem să fim victime colaterale
Nu mai acceptăm să fim „dați la schimb” în negocierile celor puternici. Nu mai acceptăm să ni se spună că viața noastră e statistică, pagina 17 din anexă. Nu mai acceptăm pedepse la grămadă pentru vina de a fi tăcut. Nu mai vrem să fim victime colaterale.
7) Ce alegem
Alegem să fim prima lacrimă. Să căutăm a doua, a treia, a suta. Să înlocuim revoluția urlată cu evoluția conștientizată: mică, concretă, repetată. Să punem deasupra tuturor demnitatea — nu ca steag, ci ca regulă de viață.
8) Schimbăm perspectiva
E timpul să avem puterea și înțelepciunea de a schimba unghiul. Să nu mai stăm în fața zidului plângându-ne de milă. Nu suntem în război cu nimeni. Războiul e capcana care produce „colaterali”. Suntem în treabă cu noi: responsabilitate, activism adevărat, implicare civică. Când descoperim disfuncții, venim cu soluții de pus în practică — pași, termene, costuri. La început ni se va spune „nu”. După unul vine doi, apoi o sută, apoi o sută de mii. Se schimbă cursul. Exact ca în “Blestemul ca formă de apărare națională”: transformăm blestemul în sentință civică — dacă X, atunci Y. Puterea noastră începe la unu și se termină la infinit.
9) Trei gesturi inevitabile (de azi, nu „cândva”)
- Ne strângem: stabilim loc și oră fixă, ne cunoaștem pe nume.
- Împărțim: biblioteci la colț de bloc, mese comune, schimb de competențe.
- Apărăm: când nedreptatea lovește un om, nu e „cazul lui” — e cazul nostru.
Încheiere
Potopul va veni oricum — sub forma unei crize, a unei răsturnări, a unei oboseli globale. Întrebarea nu e dacă vine, ci cum ne va găsi: risipiți în camere separate sau împreună, în același curent bun.
Eu aleg să fiu prima lacrimă. Vii și Tu?
Nu mai vrem să fim victime colaterale.
P.M.G. Mashauri