Pe 29 aprilie, Banca Națională a României a împlinit 146 de ani. Cu acest prilej, la sediul instituției a avut loc o dezbatere dedicată unui subiect care, deși pare un dosar vechi de un secol, este în continuare deschis: tezaurul României trimis la Moscova în 1916-1917 și nereturnat nici astăzi.
Discuția a adunat oameni cu o cunoaștere directă a temei, printre care reprezentanți ai BNR și ai mediului academic, alături de invitați din societatea civilă și din zona politică. Președintele partidului PIN a lucrat în BNR în anii de început și apoi în perioada în care tehnologia a început să schimbe profund modul de funcționare al băncii centrale.
Dezbaterea a fost moderată, la un nivel profesional de domnul Cristian Păunescu, omul care, de ani buni, duce greul cercetării și reprezentării publice pe tema tezaurului. Este corect să o spunem clar: fără munca tăcută a unor astfel de oameni, dosarul tezaurului ar fi rămas demult o notă de subsol în manualele de istorie.
Ce s-a discutat, pe scurt
Punctul de plecare a fost rezoluția adoptată de Parlamentul European pe 14 martie 2024, prin care Rusiei i se cere returnarea integrală a tezaurului național al României. Nu este un simplu document formal. Este, pentru prima dată, un text european care recunoaște în mod oficial dreptul României de a recupera cele 91,5 tone de aur fin, alături de obiectele de patrimoniu și arhivele trimise la Moscova în Primul Război Mondial.
Câteva lucruri merită reținute din rezoluție. Reținerea tezaurului este calificată drept un caz fără precedent de însușire ilegală și o încălcare a dreptului internațional. Bunurile sunt considerate parte a patrimoniului cultural european, nu doar al României. Rezoluția cere Comisiei Europene și Serviciului European de Acțiune Externă să includă restituirea tezaurului pe agenda viitoarelor negocieri cu Rusia. Documentul a fost semnat de toți europarlamentarii români și a fost susținut de majoritatea grupurilor politice din legislativul european.
Tot în cadrul dezbaterii s-a vorbit despre o nouă abordare a BNR, bazată pe precedente internaționale, pentru recuperarea valorilor.
Obligațiile Rusiei sunt obligații, nu opțiuni
Aici trebuie să fim foarte clari. Tezaurul României a fost trimis la Moscova în baza unor convenții semnate de cele două state. Statul rus, prin succesiunea sa de regimuri, și-a asumat obligația de a păstra și de a returna aceste valori. Nu vorbim despre un cadou, nu vorbim despre o pradă de război, nu vorbim despre un bun aflat într-o zonă gri a istoriei. Vorbim despre un depozit, în sensul juridic al cuvântului, încredințat în baza unui acord scris.
Un stat care, vreme de peste un secol, refuză să onoreze o obligație asumată în mod expres pune sub semnul întrebării întreaga arhitectură de încredere pe care se sprijină relațiile dintre țări. Astăzi este vorba despre tezaurul României. Mâine, prin același tip de logică, poate fi vorba despre orice alt angajament internațional, comercial, energetic sau de securitate. Dacă acceptăm tăcuți ideea că marile puteri pot ignora indefinit obligațiile semnate, atunci tratatele devin hârtii decorative, iar legea internațională rămâne valabilă doar pentru cei mici.
Reacția Moscovei la rezoluția europeană a fost una de respingere și de tentativă de a muta discuția pe alte teme. Această atitudine nu schimbă fondul problemei. Faptele rămân fapte. Documentele rămân documente. O obligație asumată acum 109 ani este, juridic și moral, aceeași obligație și astăzi.
De ce este, înainte de toate, o problemă de integritate
Partidul Integrității Naționale susține un lucru simplu, pe care îl considerăm fundamental atât în viața privată, cât și în relațiile dintre state: un angajament este un angajament. Integritatea nu se aplică selectiv. Nu există integritate doar când îți convine, doar când ești urmărit, doar când nu costă nimic. Integritatea adevărată se vede tocmai în momentele în care respectarea unei obligații este incomodă.
Rusia are astăzi ocazia să demonstreze că este un actor care își asumă propriul cuvânt. Pentru că, dincolo de orice calcul geopolitic, încrederea internațională se construiește în ani și se pierde într-o zi. Iar un stat care, mai bine de un secol, alege să nu onoreze un depozit primit explicit pentru păstrare îi spune restului lumii ceva foarte clar despre cât valorează semnătura sa.
Pe aceeași linie, România are obligația să rămână fermă, consecventă și demnă în acest dosar. Nu cu zgomot, ci cu argumente. Nu prin spectacol, ci prin documente. Drumul a fost deschis prin rezoluția europeană și trebuie continuat cu pași instituționali clari, fără pauze, fără momente de tăcere și fără folosirea acestui subiect drept monedă de schimb în certuri politice interne.
Vorbim despre 91,5 tone de aur. Vorbim despre arhive, despre obiecte de patrimoniu, despre o parte din memoria materială a acestei țări. A le reclama nu este nici un capriciu, nici o agitație electorală. Este o obligație elementară pe care un stat o are față de proprii cetățeni și față de generațiile care vin.
Modul în care s-a purtat acest dosar de-a lungul deceniilor spune ceva despre noi ca țară. Au fost perioade de tăcere, perioade de declarații fără urmare, perioade în care subiectul a fost folosit politic și apoi abandonat.
Întâlnirea de la BNR a confirmat un lucru important: România are dreptate, are argumente și are, acum, sprijin european explicit. Recuperarea tezaurului nu va fi un drum scurt, dar este un drum legitim.
Tezaurul este o probă de demnitate, atât pentru cel care îl reclamă, cât și pentru cel care îl reține. Iar respectarea unui angajament asumat este, în esență, ceea ce separă un stat serios de unul care se descalifică singur în ochii lumii.